Neasteptat.

 Trebuia să mă obişnuiesc cu chestia asta. Deja... deja trecuse mult timp iar eu trebuia deja să trec peste şi să-mi văd de viaţă. Să uit că am iubit pe cineva cu atâta pasiune încât mă durea inima. Să uit momentele puţine dar totuşi atât de minunate care nu vor mai veni niciodată. Să uit mângâierea lui, şoaptele lui de alint şi mirosul lui. Miros de lavandă amestecat cu un miros dulceag de frunze de pini. Era aşa unic în felul lui încât te ameţea pur şi simplu.
 Dar nu. Trebuie să termin cu toate amintirile acestea. Să le închid într-o valiză şi să le trimit pe un tren cu destinaţia "How far you can". Eram aşa emoţionată că se terminase totul iar noi doi vom fi împreună, fără să ne ascunde, fără probleme, fără nimic. Doar noi doi. Dar, din păcate, norocul nu trage la mine aşa că mi-am luat gândul. Sau încerc...
 Acum stau pe canapea, cu o cafă în mână şi privesc pe geam. Şi totuşi nu văd nimic. Doar o stradă pustie, fără oameni, fără copii, fără nimic. Îmi luasem casa asta doar pentru a sta liniştită dar cred că nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Eu nu pot să stau. Eu trebuie să fac ceva aventuros.
 Dar adrenalina mă părăsise de când mă părăsise şi el. Eram o fată oarecare. El îmi vroia binele, eu îmi vroiam răul. Pentru că, a sta cu el însemna a muri. Dar totuşi... ce mai contează asta când el te refuză vehement şi îţi înşiră nişte cuvinte care îţi dau de înţeles că nu te mai vrea cu el şi că nu te mai iubeşte. Mda.

Mă ridic încet de pe canapea, iau telecomanda şi aprind TV-ul. Am mutat canalele până am ajuns la un post de muzică, şi am dat volumul la maxim. Poate aşa îmi ieşeau din minte momentele cu el.
 Cineva sună la uşă. M-am gândit să-l las să sune, poate era un cerşetor ambulant, dar omul n-a mai încetat. El chiar dorea ceva.
 Am întredeschis uşa.
 -Hei! Salut! Eu sunt Taylor.
 -Hei... am şoptit uimită.
 -Ăăă... pot să intru? Mă cam ud.
 Afară ploua cu găleata iar eu nici nu-mi dădusem seama. I-am deschis uşa larg iar el a intrat.Era chiar drăguţ, mai ales cu tricoul lui verde închis lipit de corp şi cu jeanşi lui albi. Chiar îmi doream să am un prieten. Mai o zi singură şi înnebuneam. Şi totuşi... cum a ajuns el până la mine? Eram totuşi la vreo un km de un sat dar după dealurile astea nu se vedea căsuţa.
 -Da... sigur, hmm... ce te aduce pe aici?
 -Ploaia, îmi spuse el cu un zâmbet până la urechi. Uau, tipu' era chiar drăguţ. Mda, vroiam să merg undeva. Defapt nici nu ştiu unde. Pur şi simplu m-am certat cu fratemio şi am plecat pe drumuri. Pot să stau aici până se termină ploaia, te rog?
 -Sigur... fă-te comod.
 M-am îndreptat spre bucătărie. Se pare că aveam noroc totuşi. Un băiat atât de drăguţ pe aici... mai rar cred. Am scormonit prin dulap după cafea.
 În timp ce fierbea apa, eu mă uitam pe geam la ploaia care devenea din ce în ce mai deasă.
 Hmm... se pare că va fi o noapte luungă.

N.am incetat niciodata

 Te plimbi liniştit prin parcul acesta incredibil de minunat. Nu te-ai gândit niciodată că vei găsi un parc atât de liniştitor iar acum miroşi încet mireasma florilor lăsând-o să te învăluie. Bolta verde de deasupra capului, formată din crengile şi frunzele copacilor te fac să crezi că eşti apărat, că eşti în siguranţă. Dar nu e aşa. Ai ales să pleci de lângă mine. Ai ales ca eu să nu te mai apăr de toate problemele care te pândesc în umbră.
 Credeai că sunt neajutorată. La fel ca tine. Dar greşeşti. Ne iubim atât de mult încât putem învinge cu iubirea noastră. Eu ţi-am spus că te voi apăra cu iubirea. Tu? Nu m-ai crezut.
 Acum umblu după tine ca o stafie. Defapt chiar sunt o stafie. Sau nu? Nu sunt moartă, eu doar m-am pus să trag un pui de somn şi m-am trezit în spatele tău. În parcul acesta. Însă tu nu mă vezi.
 Tare-aş vrea să ştiu ce gândeşti. Eşti prea tăcut.
 Te opreşti umpic, stai şi o iei în dreapta, prin iarbă. Probabil te-ai săturat de poteca aia naşpa. Mda, şi eu.
 Am râs.
 Te opreşti din nou. Asculţi ceva parcă. Şi te întorci brusc cu faţa la mine uitându-te direct în ochii mei. Şi eu în ai tăi. Doream aşa de mult să te îmbrăţişez încât am început să mă îndrept spre tine. Ochii tăi verzi, în loc să se uite după mine au încremenit. Pentru un moment chiar crezusem că eram cu tine însă era altcineva acolo în spatele meu. M-am întorc încetişor. Persoana aceea nu avea o figură cunoscută. Dar ştiam că e cineva periculos. Am început să ţip:  fugiiiii! Te rog iubitule, fugi!
 Groaza se întipărea pe faţa lui. Am început să trag de el dar nu puteam prinde nimic. Chiar eram o fantomă. O fantomă bună de nimic. Nu îl puteam ajuta.
 Omul s-a îndreptat spre el cu un cuţit în mâna dreaptă. M-am pus în faţa lui însă picioarele mi-au cedat şi am căzut în genunchi. Am ridicat mâna către omul acela pur şi simplu disperată să fac ceva. Te roogg ! Lasăl ! Te rog! Nu! am ţipat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz. Plângeam şi ţipam în acelaşi timp. Am ridicat amândouă mâini şi am închis ochii strâns renunţând la rugăciuni. Îl iubesc Doamne! De ce mi-l iei? Îl iubesc, îl iubesc... şi tot aşa am repetat în şoaptă şi apoi doar în minte.
 Îl iubesc, îl iubesc...
 Cineva mă trăgea de cămaşa mea de noapte roz. Şi tot îmi şoptea ceva însă refuzam vehement să mă las distrasă. Trebuia să-l salvez!
 Iubito, trezeşte-te ! Hai draga mea, eroina mea!
 Am deschis ochii. Eram încă în parc. Încă mirosea a flori de trandafir. Iar el era încă acolo. Stând deasupra mea şi zgâlţâindu-mă. Nu era posibil. Mă vedea? Acum câteva minute eram invizibilă pentru el. Şi acum câteva minute... o Doamne! m-am ridicat repede în capul oaselor şi l-am căutat pe omul acela.
 A plecat, îmi şopti el. Defapt e dispărut. Tu, frumoasa mea, ai apărut de nicăieri şi m-ai salvat.
 Eram buimacă. Eu îl salvasem? Eu doar plânsesem.
 Oh... am spus.

 Îmi pare rău pentru ce ţi-am zis. M-ai salvat cu iubirea. Ştiu asta! Şi mai ştiu că te iubesc! N-am încetat niciodată să te iubesc, iubito.

Rămâi...

 Vino mai aproape dragă, vino să-ţi simt pielea sub mâinile mele, vino să te mângâi, să-ţi şoptesc vorbe care te vor face să rămâi. Să rămâi lângă mine, cea care te iubeşte atât de mult încât şi-ar da viaţa pentru tine.
 Te înconjor cu mâinile ca şi cum aş vrea să te iau la mine în braţe, totuşi conştientă de faptul că n-am cum aşa că mă mulţumesc avându-te aproape. Voriam să fac să dispară orice spaţiu minuscul dintre noi doi iar tu, ca şi cum mi-ai fi citit gândurilşe te-ai întors şi m-ai luat în braţe. Vroiam ca momentul acela să dureze la nesfârşit, vroiam ca noi doi să nu fim nevoiţi să ne despărţim nicioadă.
 Îi simţeam bătăile regulate ale inimi şi vroiam ca sunetul acesta să fie apa, aerul şi mâncarea pentru mine.
 Dar ca şi cum îmi citise şi celelalte gânduri, acele gânduri întunecate, se despărţise puţin de mine şi se dăduse jos de pe canapea.
 Tristeţea se citea în ochii lui, şi cu părere de rău îmi spuse:
 Te iubesc...
 Şi plecă.

my soul or my love ?!

 -Mai repede! Mai repede!
 Eram innebunita. Gandul ca ar putea pleca ma macina pe'dinauntru. Eram ingrozita de ce voi vedea, insa nu'mi pasa. Trebuia sa'l vad, pe el, sa'mi vad sufletul.
 Il vedeam pe om chinuinduse sa traga "caleasca" in sus.  Era epuizat insa mi'e nu'mi pasa. Trebuia sa fac posibilul si imposibilul ca sa ajung. Sa ajung in cer. Norii au inceput sa ne invaluie.
 -Mai repedee! am tipat.
 M'am gandit ca acest om normal putea pur si simplu sa ma lase balta, asa ca am spus:
 -Te rog.
 Totul a prins viteza. Hmm..era mai usor. Ajungeam mai repede, iar frica se instala in mine sii mai repede.
 In sfarsit, eram acolo, in cer. In rai?! nuu cred. Eram pe un nor, ca o perna de puf care ma gadila. Acum nu stiam ce sa fac. Venisem aici fara nici un scop, sau era unul, sa'l vad pe el, dar...cum? M'am gandit sa astept.
 -Cauti pe cineva?
 M'am speriat. Dar nu de voce, ci de faptul ca mai era cineva cu mine. Nu aveam cum sa ma sperii de o voce atat de catifelata, atat de dulce, intradevar, vocea unui copil.
 -M'am ratacit..intru-n fel, dar tu, dragalasule?
 -Aici stau eu, imi raspunse copilasul.
 -Esti...estii un inger?
 -Da, sunt ingerul tau.
 In momentul acela m'a strabatut un soc. Intotdeauna imi spunea mama ca am un inger in spatele meu care ma vegheaza insa nu o crezusem. Imi spunea sa nu vorbesc urat ca ingerul se va intrista. Ei bine, atunci erau niste vorbe total lipsite de sens. Acum?! Tremuram...dar nu stiu de ce.
 -Al ... al meu? Cum adica?
 Ma simteam incurcata, daca era al meu, de ce nu era in spatele meu? Invizibil. Chiar nu vroiam sa ii pun intrebarile astea, ma simteam penibil oricum ca vorbeam cu ingerul "meu".
 -Asa bine. De ce esti trista?
 -Cateva...probleme.
 -Eu te ascult, eu ascult pe toata lumea.
 -Nu stiu..cum sa iti spun. Am venit aici dupa sufletul meu, dupa inima mea, pentru ca le'am dat unei persoane nepotrivite, iar acum, innebunesc.
 -De ce innebunesti?
 -De dor, de iubire. Il iubesc atat de mult incat vin in cer doar sa il vad.
 -Pai vi s-a il vezi sau sa iti iei sufletul.
 -Amandoua, probabil.
 -El te iubeste. Te iubeste atat de mult incat plange in fiecare zi aici. Plange si el de dorul tau si si'ar dori sa te poate avea langa el pentru totdeauna.
 Spunandui problemele mele la mama si simtindu-ma penibil, mda probabil ar fi ceva normal. Spunandui problemele mele la un inger (acesta fiind ingerul meu) si simtindu-ma linistita, mda, ceva de speriat.

Drog.

Dar, defapt ce este iubirea? Un sentiment? O cutie cu ciocolata? Un buchet de flori?
Nu. Iubirea este un drog. Nu un drog prin care devi dependent, mergi la doctor si gata, esti curat. Nu! E un drog asa de puternic incat devi dependent fara sa sti cand, unde, fara sa vrei.

Cand esti cu persoana iubita, in jurul tau e ceata, il vezi doar pe el, pe cel care iti detine inima si sufletul. Crezi ca e perfect, crezi ca, insfarsit ti-ai gasit rostul in viata: sa-l iubesti!.
Inima ti se mareste provocand o explozie nucleara in tine, lasandu-te fara suflare. O bucurie venita din tine te face sa-l strangi la piept. Sa il ti acolo, sa sti ca e doar al tau.
Iti vine sa fugi catre el, sa faci ceva incat sa inceteze batalia interioara ce o porti. Simti fluturasi inexistenti in tine.
Esti atat de emotionata incat nu sti ca sa zici. Pete de roseata ti se instaleaza pe obraji. Crezi ca iei foc, dar iti place. Iti place mai ales cand te ia in brate.
El nu stie. Chiar nu stie ce iti provoaca, ce sentimente uluitoare ti se pun in piept, nu stie ca iubirea iti umbla prin vene.
Insa stie ca esti ametita, stie, totusi, ca iti place. Si cum sa nu'ti placa?!
Ii vezi zambetul, si iti spui in gand ca e cel mai minunat si unic zambet de pe lume, ca ai vrea sa-l vezi zambind tot timpul.
Ai vrea sa'i atingi buzele catifelate, sa le mangai si sa le saruti fara incetare.
E atat de frumos, uluitor de frumos. Il mangai si il alinti, pentru ca'i place. Adora asta, iar tu adori totul la el.
Iti vine sa tipi "TE IUBESC!" , iti spui in gand "il iubesc. il iubesc atat de mult incat ma doare!"
Nu mai sti ce sa faci, esti pierduta, pentru ca, pur si simplu il iubesti.


Ei bine. Asta simt eu (sau am simtit). Ce spuneti?. Sunt dependenta?:-<

Blood promise'

 Ne-am adunat in jurul focului. E noapte.

Stelele apar pe cer iar faclia usor bate

Lumanarile se aprind una cate una

Iar pe cer, printre nori, se vede luna.

 E luna plina, vantul nu mai sufla

Apa curge lin, copacii sunt ca o naluca

O taietura mica in palma facem fiecare

O picatura de sange cade, pe iarba ce rasare

 Ne apropiem unu de altu, palmele le unim

Sangele se amesteca, incepem sa cantam un imn

Cantam cu voce tare, caci nimeni nu ne aude

Cantam aici pe veci, in aer se simt unde.

 Sange sin sangele meu, sange sin sangele tau

Sange din sangele nostru, sange din  sangele vostru

Frati de cruce pe viata vom fi

Iar acela care va trada, in chinuri va muri!

                            By Bogdan! Fratemi'o ;;) Pentru ca e un poet in devenire >:D< 

                                                                   Si pentru ca nu stiu ce m'as face fara el!

                                                                   Si pentru ca intotdeauna gaseste ceva sa ma faca sa rad!

                                                                   Si pentru ca e un MO !:))

VA 3

...

 -De... de cand? am izbutit, pana la urma, sa-l intreb.

 -De... dintotdeauna, mi-a zis, tonul lui dandu-mi de inteles ca raspunsul i se parea evident.

...

 -Asadar nu era parul, am zis, nestiind cum de mai eram macar in stare sa glumesc intru-n astfel de moment.

 -Ba nu, m-a contrazis, cu blandete. Si parul tau e frumos. Totul din tine. Erai uluitoare cand te-am cunoscut si, nu stiu cum, inexplicabil, ai devenit si mai si. Mereu ai fost numai energie pura, neprelucrata, iar acum poti s-o controlezi. Esti cea mai uluitoare femeie din cate am cunoscut, si ma bucur ca am avut in viata mea dragostea fata de tine. Si regret ca am pierdut-o, a adaugat, cazand pe ganduri. As fi dat orice - orice - din lumea asta sa ma fi putut intoarce in trecut si sa modific istoria. Sa alerg in bratele tale imediat cum m-a readus Lissa. Sa am o viata impreuna cu tine. Acum, sigur, e prea tarziu, dar m-am impacat cu ideea.

 -De ce... de ce e prea tarziu?

 O umbra de tristete a aparut in ochii lui Dimitri.

 -Din cauza lui Adrian. Din cauza ca ai mers mai departe. Nu, asculta, mi-a zis, retezandu-mi protestele. Ai avut dreptate s-o faci, dupa cum m-am purtat cu tine. Si, mai mult decat orice, vreau ca tu sa fii fericita dupa ce-o sa-ti dovedim nevinovatia si-o sa-i obtinem recunoasterea lui Jill. Tu insati ai zis ca Adrian te face fericita. Tu ai spus ca-l iubesti.

 -Dar... adineauri ai spus ca ma iubesti. Ca vrei sa fii cu mine, am argumentat, insa cuvintele mele mi se pareau stangace, nedemne de elocinta lui.

 -Si ti-am mai spus si ca n-am de gand sa umblu dupa iubita altuia.

 Am pornit spre el, cu fiecare pas escaladand tensiunea dintre noi. Dimitri sustinea intruna ca momentul de pe alee insemnase momentul lui de rascruce. Iar pentru mine? Era chiar acum. Stateam pe marginea unei prapastii, asteptand un pas care sa-mi schimbe viata. In ultima saptamana, ma descurcam de minune detasandu-ma de orice implicatie intima cu Dimitri. Si totusi... reusisem? In definitiv, ce e dragostea in realitate? Flori, ciocolata si poezii? Sau e altceva? N-o fi capacitatea de a spune poanta la gluma celuilalt? N-o fi increderea absoluta ca e cineva acolo, in spatele tau? N-o fi sa cunosti pe cineva atat de bine, incat sa te inteleaga instantaneu, sa stie de ce-ai facut ceea ce ai facut... si sa-ti impartaseasca toate crezurile?

...

 Acum, stateam in fata lui Dimitri, privindu-l din nou in ochii lui intunecati, in ochii pe care-i iubeam atat de mult. I-am pus mainile pe piept, simtindu-i bataile puternice si regulate ale inimii... poate un pic mai iuti decat ar fi fost normal. Caldura mi s-a intins, din varfurile degetelor, prin tot trupul. M-a prins de incheieturi, dar nu m-a indepartat. Trasaturile superbului sau chip pareau incordate, semn ca purta cine stie ce batalie interioara, dar acum, ca stiam... acum, ca stiam sigur... ii citeam in ochi iubirea pentru mine. Iubire, amestecata cu dorinta. Era atat, atat de limpede...

 -Trebuia sa-mi fi spus, l-am mustrat. Trebuia sa-mi fi spus asta de mult. Te iubesc. N-am incetat niciodata sa te iubesc. Tu trebuie s-o stii. 

...

VA 2

 -Nu, nu e acelasi lucru. Tu imi ceri sa ma iert si sa merg mai departe cu viata. In schimb, tu nu faci asta. Esti un ipocrit, tovarase. Ori suntem amandoi vinovati, ori suntem amandoi nevinovati. Alege.
 S-a ridicat si el, privindu-ma de la impunatoarea lui invaltime.
 -Nu e chiar atat de simplu.
 Mi-am incrucisat bratele la piept, refuzand sa ma las intimidata.
 -Ba e chiar atat de simplu. Suntem la fel ! Pana si Sonya a zis-o. Mereu am fost la fel, iar acum amandoi ne comportam la fel de prosteste. Ne credem situati la standarde mai inalte decat tot restul lumii.
 Dimitri s-a incruntat.
 -Eu... Sonya? Ce-are ea de-a face cu toate astea?
 -Ea zice ca aurele noastre se potrivesc. Zice ca ne luminam unul in prezenta celuilalt. Zice ca asta inseamna ca tu inca ma iubesti, si ca sufletele noastre sunt sincronizate, si ca... . Am oftat si i-am intors spatele, incepand sa ma plimb aiurea prin camera. Nu situ. N-ar fi trebuit sa pomenesc despre asta. N-ar fi trebuit sa ne lasam pacaliti de chestia cu aurele, mai ales cand vine din partea utilizatorilor spiritului, care sunt deja pe jumatate nebuni.
...
 -Daca ma las infranta de asta, am murmurat, daca nu fac nimic... abia atunci comit raul cel mai mare. Mai mult bine fac daca supravietuiesc. Daca lupt in continuare si-i apar pe altii.
 -Ce tot spui? a intrebat Dimitri.
 -Spun... ca ma iert. Asta nu face ca totul sa devina perfect, dar e un inceput, am remarcat, urmarind cu degetul o crapatura minuscula de pe suprafata geamului. Cine stie? Poate ca izbucnirea mea din parcare a mai evacuat ceva din intunericul pe care Sonya zice ca l-as avea in aura. Oricat as fi de sceptica, trebuie sa-i recunosc unele merite. A avut dreptate spunand ca eram pe muchie de cutit, ca tot ce-mi trebuia era doar o scanteie.
 -A mai avut dreptate si cu altceva, a zis Dimitri, dupa o lunga tacere.
 Eram cu spatele la el, insa vocea lui era o intonatie ciudata, care m-a facut sa ma intorc.
 -Cu ce? l-am intrebat.
 - Ca inca te iubesc.
 Si , cu aceasta unica propozitie, intreg universul s-a schimbat.
 ...
 -De... de cand? am izbutit, pana la urma, sa-l intreb.
 -De...dintotdeauna, mi-a zis, tonul lui dandu-mi de inteles ca raspunsul i se parea evident.
...
                                                                                                                    Va urma..:x